Drumul de întoarcere a fost lung de trei zile şi cu adevărat plăcut. Căci cine are un aparat GPS şi ştie să-l folosească poate scăpa de autostrăzi. Ele sunt desigur, o bună treabă, dar sunt aşa de plicitisitoare....
am stat în Bourg-la-Reine, un orăşel liniştit de unde puteam "ataca" Parisul cu RER-ul, fără să ne molipsim de agitaţia lui
pe o stradă la fel de liniştită
şi într-o casă, bine înţeles, şi mai liniştită
desigur, celor mici le-au plăcut mai mult călătoriile cu trenul spre Paris. Cu ocazia asta a învăţat şi Timotei un cuvânt franţuzesc pe care-l auzea la fiecare staţie: "atenţion"
chiar dacă trenurile nu erau dimineaţa aşa aglomerate, pe ele se vedeau urmele atâtor mulţimi de oameni
şi, fiindcă era soare, am început cu grădinile
şi am continuat cu străduţele mici de pe lîngă Saint-Germain
şi, bine înţeles, chiar prima zi a culminat cu Tour Eiffel
am urcat şi am coborât pe scări, ca să fie mai palpitant
reveniţi cu picioarele pe pămînt, nu mai puteam merge pe ele
despre vechii egipteni, Timotei nu putea spune decât că "aveau jucării frumoase" (la Louvre, într-una din seri)
Tour Eiffel nu încape într-o poză, aşa că l-am înghesuit
atîta îngrămădeală era, încît în prima clipă ne-am descurata şi ne venea să urcăm pe jos, sau ca Omul Păianjen. Aşa că ne-am aşezat o clipă pe iarbă, să ne "odihnim" de atîta aglomeraţie.
de sus oraşul nu apare prea spectaculos, mai spectaculoasa e micimea obiectelor care se află prin apropiere. Ne-am străduit mult să recunoaştem taraba unui vînzător de îngheţată şi să vedem una.
o "periniţă" sub Tour Eiffel
Pe drumul de întoarcere
(Donaueschingen, Sigmaringen, Meßkirch, Beuron)
după ce am fost la izvoarele Dunării, iată-ne ajunşi la izvoarele monarhiei, la castelul Sigmaringen
unde am stat de strajă
emblema casei regale "Nihil sine deo" era peste tot, chiar şi pe coviltirul trăsurilor
ne-am întors în Austria ! Nu mai văzuserăm munţi înzăpeziţi de atîta vreme...
Paris alb-negru
Chatelet şi Louvre
